Suntem datori in primul rand sa traim.
Daca in fiecare dimineata cand ne trezim ne intrebam de ce trebuie sa intram in ziua respectiva, de ce trebuie sa ne ridicam morturile si sa dam impresia ca suntem in viata....raspunsul este acesta: trebuie.
Asta este primul lucru care ni se poate cere in lumea aceasta infecta si pe moarte: sa avem nebunia sa ne ignoram simptomele si greata acuta pe care o simtitm uneori chiar fata de noi insine si sa avem SPERANTA. Cam asta isi spunea in dimineata aceasta de duminica . Era de ajuns sa i se deschida ochii ca sa isi si doreaca sa reintre in starea aceea de inconsienta a somnului.
Isi face cafeaua. Are gust prea puternic.Pusese prea multe lingurite la cantitatea de apa, asa cum se intampla destul de des mai nou, pierduse simtul cantitatii. Asta si o sumedenie de alte lucuri care parca zac doar in ea pentru a le recunoaste cu pasi marunti mai apoi ca fiind lipsa.
Dar nu prea mai conta ce gaseste in ea in momentele acelea. Acum era important sa isi bea cafeaua, sa isi arunce niste haine pe ea si sa isi inceapa ziua. Sau cel putin sa isi lase ei impresia aceea. Era important sa invete sa traiasca. Numai ca nu mai stia cum.
Cine sunteti voi? Da,voi cei ce credeti ca puteti sa o sfatuiti, sa ii aratati drumul inspre a trai iarasi? Stiu ca deja va recunoasteti reflexia in apele ei, dar ca va este prea frica sa va deschideti mai larg usa aceea. Spuneti ca daca ati reusi sa ii vorbiti, i-ati spune despre floarea de iasomnie de dupa casa ei, despre familia minunata ce o are, despre haruirea de a fi lucida inca la minte.....da, apropiati-va...deja simtiti putreziciunea, nu? Nu, nu e a ei, ci a voastra, rascolita de pietrele ridicate pentru ea.
Luni. aceeas luni ca si ultimele.
Traverseaza repede holul. Este in intarziere deja. La usa, cineva o tine deschisa pentru ea. Era colegul acela de serviciu care mereu i s-a parut interesant, in masura in care considera ca cineva din locul acela de munca ar putea sa ii starneasca ceva interes. A vrut sa ii multumeasca dar isi dadu seama ca nu tine minte cum il cheama, asa ca se multumi doar cu a-i adresa un zambet si a-i ura o zi buna.
Asezata in scaunul din fata biroului o strafulgera pentru o clipa gandurile de dimineata: trebuie sa invete sa traiasca....era asa o prostie,cum putea sa se preocupe atat cu asa ceva cu doar cateva momente inainte ...Acuma traia, acolo in fata ecranului ce palpaia, a telefonului ce suna, a colegelor ce isi relatau iarasi unei alteia „intamplari minunate” din viata lor marunta de office, asa cum si-o si percepeau uneori....ce putea fi mai real decat atat? Totusi, senzatia amortita, dintre un telefon si altul, ca trebuia sa inceapa sa traiasca se desfasura parca undeva in spatele mintii ei si al ecranului de calculator.
Simte clar ca exista un DINCOLO de toate acestea, de greata accentuata a acelei dimineti, de zumzetul si zgomotul de fundal al tastelor de calculator, franturi de conversati telefonice si stirile din urechea stanga. Frustrarea ca nu poate accede la acel spatiu i se diminueaza tot mai mult si se lasa in voia calda a vocii de la celalat fir.
viernes, 12 de junio de 2009
Taceri...
Deci, suntem una.Tu in mine eu inspre Tine.
C. continua sa vorbeasca intr-una...inca unul pe lista ….nu, nu e genul meu…ma intreb care e genul...sa fie dragut…
De ce ???
Total egoist...Dumnezeu ma iubeste....e numai inceputul dar stiu ca este...
Alergam mereu si mereu in acelasi cercuri vicioase...
Scarile de la catedrala.Oameni ce se perinda prin fata noastra, C. ,picior peste picior, incearca sa isi gaseasca ceva care sa o motiveze mai mult decat baietii.Se gandeste ca sa cunoasca inima lui Dumnezeu ar cam fi acea provocare...
O maicuta tocami a trecut prin fata noastra, am zarit-o numai putin,o ocheada peste laptop, poalele ei lungi, negre si un fel de batic care ii acopera parul si urechile lasandu-i numai fata la vedere.
Together we can do more....
Soarele e bland si cald.Cate o adiere de vant imi muta suvita de pe o parte pe alta.Odata mutata, imi flutura in aer si ma face sa ma simt libera si usoara...
Un tata face poze fiicei lui.Tocami o picat, are cam vreo doi ani si e imbracata de in roz, de aici si deductia ca ar fi apartinad sexului slab.
Unde cultura il intalneste pe Dumnezeu...
Doua fete blonde ,inalte si svelte urca scarile si intra in catedrala, C. s-a lasat si ea convinsa de pelerinii ce urca scarile pe langa noi si li se alatura...timp singura...timp de ragaz...voiam atat de mult timpul asta....
Am tanjit atat de mult dupa ceva ce il vreau a fi germenul creatiei mele....pare ca mereu intarzie, se prelungeste
Cirpian Porumbescu ...porumbei....cultura ...oameni ce isi trec viata intre o sambata de soare si alta, si noi...Doamne ,Tu si eu
Indragostitii pe banci isi mai intrerup din cand in cand dansul lor doar pentru a mai arunca cate o privire in dreapta si in stanga...
Un baietel,de data asta, de vreo trei ani pozeaza pentru tatal lui.El sta asezat pe marginea fantanii oprite si isi urmareste plodul cu fiecare snapshot al aparatului .Baietelul este ferircit ,viata este doar o simpla si continua urcare de scari(cele doua din fata fatanii) si un dans cu porumbeii...a inceput toaca...cheama oamenii la slujba...la inceput in mod sacadat, apoi mai impetuos si mai pronuntat ...sacadat...cu intrurperi. ..ca si viata...
Acum clopotele se impun, deja nu mai este o chemare la slujba ci un asalt...suntem sub domnia sacrului ...se striga din ceruri de la 30 de metri inaltime...se striga ...clopotele au amutit acum...oamenii continua sa urce scariile, cu precadere cei peste 40 de ani ...povoara lor, a anilor , ii obliga sa intre si in altceva decat in viata de acum...vor mai mult...vor pace ...vor sens...au luptat cu viata si au fost biruiti ...cauta sprinjin in altceva...poate o biserica...poate un dumnezeu pe care sa il cuprinda si stapaneasca...
Luna a aparut si ea pe cer undeva in partea stanga sta si trage cu ochiul ...e doar pe jumatate ....ii ureaza rams bun soarelui din dreapta mea care inca mai intarzie putin ...cat sa imi aduca aminte ca El este....
Niste adolecente isi fac poze pe scarii...continua sa pozeze...ma intreb incotro se indreapta...inca il simt...e ca o dulce adiere....e bland si puternic soarele asta al meu...Il vad cum pleaca, dar eu incotro ma indrept...spre ce limanuri ? iar apoi spre ce terebinti?
100 de ore de astonomie...anul 2009, anul astronomic
Un elev in clasa a 12, dupa cum am aflat mai tarziu de la el, inainta hotarat inspre noi sa ne dea niste flyere informative despre evenimentul acesta....se presupune ca te poti uita printr-un telescop gratuit...in urma cu 400 de ani Galileo Galilei a facut treaba asta....ei bine, poate nu s-a uitat prin acelasi telescop, dar cu siguranta a fost chemat inspre ceva mai sus decat teluricul aici...imi vine in minte acum acel sens al evreiescului קרא care inseamna mai mult decat „a chema” ...a chema pe nume....a fiinta prin cuvant...
Ma gandeam ca nu am nici cele mai mici notiuni de astronomie.Pamantul imi ia toata energia .Nu mai am timp sa cunosc si astrele si cerul si totusi Tu Doamne le sti pe toate:cerurile sunt locasul Tau iar pamantul asezarea pricioarelor Tale...cat de necuprins...cuprinde-Te o clipa pentru mine... lasa-ma sa intind mana si sa vad....
Se face rece deja...un simtamant placut de racoare ...de largus...de inceputuri....
Mi-am amintit ca am participat la ceva identic in urma cu doi ani cand ieseam duminica de la biserica...seara, la o plimbare in parc...acelasi telescop, poate, mi-a fost martor altor trairi, altor simtamante... legate de un cineva ...departe...ca un vis...un ceva ce nu stiu cu siguranta daca a existat vreodata ....
Pana unde imi va alega inima??? Unde isi va gasi locasul ? sau unde isi va da seama ca a obosit? Sau ca a ajuns la capatul pamantului, la capatul imaginatiei sau a puterii de a iubii, acel punct final, acel ultimatum dupa care nu mai exista virgula...probabil doar niste paranteze, o explicatie oarecum necesara siesi .... unde este capatul??? Unde este punctul?
Vreau sa ma indragostesc...
Suntem datori cu o singura moarte....
Fals
Eu mor in ficare zi.
Si renasc, purtand cu mine durerea fiecarei morti
Simt cum ma precede moartea
Doar pentru a simti apoi, impetuozitatea vietii
Invalmaseala nebuniei unei noi locuri.
Cu fiecare clipa care trece imi spun
A murit
A murit
A murit,
Iubirea.
Ma felicit.
Imi spun:punct
Apoi simt iarasi fiorii si durerile nasterii din nou
Revi,
Amenintator,
Tiptil,
Alunecand si insinundu-te
Revi.
Umila si resemnata
Mai viu ca niciodata...
Purtand in tine apasarea fiecarei morti
Esti mai puternic si mai viu
Te privesc, te chem in taina
Stiind ca iarasi o sa mori.
Mori ...caci te iubesc...
Mori ....caci esti prezent
Mori caci ma locuiesti
Hai pleaca...
O sa continui sa mori cu fiecare zi
O sa ramani fara de viata
Si odata...candva...atunci....acolo
O sa incetez sa vad moartea ta
Vei fi murind fara de mine.
Atunci ...atunci ...atunci
Din mine va fi moarta a ta casa, al tau locas, a ta fata.
C. continua sa vorbeasca intr-una...inca unul pe lista ….nu, nu e genul meu…ma intreb care e genul...sa fie dragut…
De ce ???
Total egoist...Dumnezeu ma iubeste....e numai inceputul dar stiu ca este...
Alergam mereu si mereu in acelasi cercuri vicioase...
Scarile de la catedrala.Oameni ce se perinda prin fata noastra, C. ,picior peste picior, incearca sa isi gaseasca ceva care sa o motiveze mai mult decat baietii.Se gandeste ca sa cunoasca inima lui Dumnezeu ar cam fi acea provocare...
O maicuta tocami a trecut prin fata noastra, am zarit-o numai putin,o ocheada peste laptop, poalele ei lungi, negre si un fel de batic care ii acopera parul si urechile lasandu-i numai fata la vedere.
Together we can do more....
Soarele e bland si cald.Cate o adiere de vant imi muta suvita de pe o parte pe alta.Odata mutata, imi flutura in aer si ma face sa ma simt libera si usoara...
Un tata face poze fiicei lui.Tocami o picat, are cam vreo doi ani si e imbracata de in roz, de aici si deductia ca ar fi apartinad sexului slab.
Unde cultura il intalneste pe Dumnezeu...
Doua fete blonde ,inalte si svelte urca scarile si intra in catedrala, C. s-a lasat si ea convinsa de pelerinii ce urca scarile pe langa noi si li se alatura...timp singura...timp de ragaz...voiam atat de mult timpul asta....
Am tanjit atat de mult dupa ceva ce il vreau a fi germenul creatiei mele....pare ca mereu intarzie, se prelungeste
Cirpian Porumbescu ...porumbei....cultura ...oameni ce isi trec viata intre o sambata de soare si alta, si noi...Doamne ,Tu si eu
Indragostitii pe banci isi mai intrerup din cand in cand dansul lor doar pentru a mai arunca cate o privire in dreapta si in stanga...
Un baietel,de data asta, de vreo trei ani pozeaza pentru tatal lui.El sta asezat pe marginea fantanii oprite si isi urmareste plodul cu fiecare snapshot al aparatului .Baietelul este ferircit ,viata este doar o simpla si continua urcare de scari(cele doua din fata fatanii) si un dans cu porumbeii...a inceput toaca...cheama oamenii la slujba...la inceput in mod sacadat, apoi mai impetuos si mai pronuntat ...sacadat...cu intrurperi. ..ca si viata...
Acum clopotele se impun, deja nu mai este o chemare la slujba ci un asalt...suntem sub domnia sacrului ...se striga din ceruri de la 30 de metri inaltime...se striga ...clopotele au amutit acum...oamenii continua sa urce scariile, cu precadere cei peste 40 de ani ...povoara lor, a anilor , ii obliga sa intre si in altceva decat in viata de acum...vor mai mult...vor pace ...vor sens...au luptat cu viata si au fost biruiti ...cauta sprinjin in altceva...poate o biserica...poate un dumnezeu pe care sa il cuprinda si stapaneasca...
Luna a aparut si ea pe cer undeva in partea stanga sta si trage cu ochiul ...e doar pe jumatate ....ii ureaza rams bun soarelui din dreapta mea care inca mai intarzie putin ...cat sa imi aduca aminte ca El este....
Niste adolecente isi fac poze pe scarii...continua sa pozeze...ma intreb incotro se indreapta...inca il simt...e ca o dulce adiere....e bland si puternic soarele asta al meu...Il vad cum pleaca, dar eu incotro ma indrept...spre ce limanuri ? iar apoi spre ce terebinti?
100 de ore de astonomie...anul 2009, anul astronomic
Un elev in clasa a 12, dupa cum am aflat mai tarziu de la el, inainta hotarat inspre noi sa ne dea niste flyere informative despre evenimentul acesta....se presupune ca te poti uita printr-un telescop gratuit...in urma cu 400 de ani Galileo Galilei a facut treaba asta....ei bine, poate nu s-a uitat prin acelasi telescop, dar cu siguranta a fost chemat inspre ceva mai sus decat teluricul aici...imi vine in minte acum acel sens al evreiescului קרא care inseamna mai mult decat „a chema” ...a chema pe nume....a fiinta prin cuvant...
Ma gandeam ca nu am nici cele mai mici notiuni de astronomie.Pamantul imi ia toata energia .Nu mai am timp sa cunosc si astrele si cerul si totusi Tu Doamne le sti pe toate:cerurile sunt locasul Tau iar pamantul asezarea pricioarelor Tale...cat de necuprins...cuprinde-Te o clipa pentru mine... lasa-ma sa intind mana si sa vad....
Se face rece deja...un simtamant placut de racoare ...de largus...de inceputuri....
Mi-am amintit ca am participat la ceva identic in urma cu doi ani cand ieseam duminica de la biserica...seara, la o plimbare in parc...acelasi telescop, poate, mi-a fost martor altor trairi, altor simtamante... legate de un cineva ...departe...ca un vis...un ceva ce nu stiu cu siguranta daca a existat vreodata ....
Pana unde imi va alega inima??? Unde isi va gasi locasul ? sau unde isi va da seama ca a obosit? Sau ca a ajuns la capatul pamantului, la capatul imaginatiei sau a puterii de a iubii, acel punct final, acel ultimatum dupa care nu mai exista virgula...probabil doar niste paranteze, o explicatie oarecum necesara siesi .... unde este capatul??? Unde este punctul?
Vreau sa ma indragostesc...
Suntem datori cu o singura moarte....
Fals
Eu mor in ficare zi.
Si renasc, purtand cu mine durerea fiecarei morti
Simt cum ma precede moartea
Doar pentru a simti apoi, impetuozitatea vietii
Invalmaseala nebuniei unei noi locuri.
Cu fiecare clipa care trece imi spun
A murit
A murit
A murit,
Iubirea.
Ma felicit.
Imi spun:punct
Apoi simt iarasi fiorii si durerile nasterii din nou
Revi,
Amenintator,
Tiptil,
Alunecand si insinundu-te
Revi.
Umila si resemnata
Mai viu ca niciodata...
Purtand in tine apasarea fiecarei morti
Esti mai puternic si mai viu
Te privesc, te chem in taina
Stiind ca iarasi o sa mori.
Mori ...caci te iubesc...
Mori ....caci esti prezent
Mori caci ma locuiesti
Hai pleaca...
O sa continui sa mori cu fiecare zi
O sa ramani fara de viata
Si odata...candva...atunci....acolo
O sa incetez sa vad moartea ta
Vei fi murind fara de mine.
Atunci ...atunci ...atunci
Din mine va fi moarta a ta casa, al tau locas, a ta fata.
martes, 23 de septiembre de 2008
De ce un "Dincolo"
Gabriel Liiceanu in cartea sa¨Usa interzisa" vorbeste despre puterea tamaduitoare a scrisului. Isi incepe jurnalul cu aceasta supozitie/nadejde: scrisul vazut ca ultima forma de terapie la care unul poate apela pentru a uita, a se elibera de propria lui agonie.
M-am straduit mult sa nu adopt aceeasi pozitie a lui chiar daca de multe ori m-am identificat cu el.Cu timpul scrisul a devenit pentru mine singura unealta ce o aveam la indemana pentru a -mi explica durerea si amaraciunea,pentru a eticheta stariile de spirit negative si de a iesi astfel de sub povora lor,pentru a elucida misterul sentimentului de nefericire si a-l elimina.
Hristos vorbeste despre un Adevar care ma face sloboda, Cuvantul fiintator si in cele din urma devenit el Fiinta printre noi. El este un maestru al cuvantului, prin cuvant au fost toate create, prin intruparea Lui au fost rascumparate si prin cunoasterea Cuvantului intram intr-o slobozenie de mult ravnita.
Randurile pe care o sa le citesti aici nu sunt altceva decat stradaniile unui suflet ce tanjeste dupa
aceea slobozenie, dupa aceea stare binecuvantata in care unul este impacat cu lumea si cu sine, de ce nu acele momente unice incare te patrunde un profund sentiment de multumire si satisfactie.
Pentru ca dincolo de exprimarea oricarei frustrarii, dureri sau neputinte,dincolo de orice constructie lingvistica,dincolo de orice stare de spirit( bucurie, tristete, implinire sau esec),
dincolo de nopti adormite intr-o asteptare apasatoare a Raspunsului, dincolo de cuvant il gasesec mereu pe Cel ce isi spune "Eu sunt Cel ce sunt".
Si acolo vreau sa ajung de fiecare data cand apar cuvintele insiruite:la apele adanci si curate ale Cunoasterii Lui,cu orice pret,orice semnificat ar putea purta cuvintele ce ma conduc acolo.
M-am straduit mult sa nu adopt aceeasi pozitie a lui chiar daca de multe ori m-am identificat cu el.Cu timpul scrisul a devenit pentru mine singura unealta ce o aveam la indemana pentru a -mi explica durerea si amaraciunea,pentru a eticheta stariile de spirit negative si de a iesi astfel de sub povora lor,pentru a elucida misterul sentimentului de nefericire si a-l elimina.
Hristos vorbeste despre un Adevar care ma face sloboda, Cuvantul fiintator si in cele din urma devenit el Fiinta printre noi. El este un maestru al cuvantului, prin cuvant au fost toate create, prin intruparea Lui au fost rascumparate si prin cunoasterea Cuvantului intram intr-o slobozenie de mult ravnita.
Randurile pe care o sa le citesti aici nu sunt altceva decat stradaniile unui suflet ce tanjeste dupa
aceea slobozenie, dupa aceea stare binecuvantata in care unul este impacat cu lumea si cu sine, de ce nu acele momente unice incare te patrunde un profund sentiment de multumire si satisfactie.
Pentru ca dincolo de exprimarea oricarei frustrarii, dureri sau neputinte,dincolo de orice constructie lingvistica,dincolo de orice stare de spirit( bucurie, tristete, implinire sau esec),
dincolo de nopti adormite intr-o asteptare apasatoare a Raspunsului, dincolo de cuvant il gasesec mereu pe Cel ce isi spune "Eu sunt Cel ce sunt".
Si acolo vreau sa ajung de fiecare data cand apar cuvintele insiruite:la apele adanci si curate ale Cunoasterii Lui,cu orice pret,orice semnificat ar putea purta cuvintele ce ma conduc acolo.
Suscribirse a:
Entradas (Atom)