De ce un "Dincolo"

Gabriel Liiceanu in cartea sa¨Usa interzisa" vorbeste despre puterea tamaduitoare a scrisului. Isi incepe jurnalul cu aceasta supozitie/nadejde: scrisul vazut ca ultima forma de terapie la care unul poate apela pentru a uita, a se elibera de propria lui agonie.

M-am straduit mult sa nu adopt aceeasi pozitie a lui chiar daca de multe ori m-am identificat cu el.Cu timpul scrisul a devenit pentru mine singura unealta ce o aveam la indemana pentru a -mi explica durerea si amaraciunea,pentru a eticheta stariile de spirit negative si de a iesi astfel de sub povora lor,pentru a elucida misterul sentimentului de nefericire si a-l elimina.

Hristos vorbeste despre un Adevar care ma face sloboda, Cuvantul fiintator si in cele din urma devenit el Fiinta printre noi. El este un maestru al cuvantului, prin cuvant au fost toate create, prin intruparea Lui au fost rascumparate si prin cunoasterea Cuvantului intram intr-o slobozenie de mult ravnita.

Randurile pe care o sa le citesti aici nu sunt altceva decat stradaniile unui suflet ce tanjeste dupa

aceea slobozenie, dupa aceea stare binecuvantata in care unul este impacat cu lumea si cu sine, de ce nu acele momente unice incare te patrunde un profund sentiment de multumire si satisfactie.

Pentru ca dincolo de exprimarea oricarei frustrarii, dureri sau neputinte,dincolo de orice constructie lingvistica,dincolo de orice stare de spirit( bucurie, tristete, implinire sau esec),

dincolo de nopti adormite intr-o asteptare apasatoare a Raspunsului, dincolo de cuvant il gasesec mereu pe Cel ce isi spune "Eu sunt Cel ce sunt".

Si acolo vreau sa ajung de fiecare data cand apar cuvintele insiruite:la apele adanci si curate ale Cunoasterii Lui,cu orice pret,orice semnificat ar putea purta cuvintele ce ma conduc acolo.