Zvarcoliri, literare sau doar umane

Suntem datori in primul rand sa traim.
Daca in fiecare dimineata cand ne trezim ne intrebam de ce trebuie sa intram in ziua respectiva, de ce trebuie sa ne ridicam morturile si sa dam impresia ca suntem in viata....raspunsul este acesta: trebuie.
Asta este primul lucru care ni se poate cere in lumea aceasta infecta si pe moarte: sa avem nebunia sa ne ignoram simptomele si greata acuta pe care o simtitm uneori chiar fata de noi insine si sa avem SPERANTA. Cam asta isi spunea in dimineata aceasta de duminica . Era de ajuns sa i se deschida ochii ca sa isi si doreaca sa reintre in starea aceea de inconsienta a somnului.

Isi face cafeaua. Are gust prea puternic.Pusese prea multe lingurite la cantitatea de apa, asa cum se intampla destul de des mai nou, pierduse simtul cantitatii. Asta si o sumedenie de alte lucuri care parca zac doar in ea pentru a le recunoaste cu pasi marunti mai apoi ca fiind lipsa.

Dar nu prea mai conta ce gaseste in ea in momentele acelea. Acum era important sa isi bea cafeaua, sa isi arunce niste haine pe ea si sa isi inceapa ziua. Sau cel putin sa isi lase ei impresia aceea. Era important sa invete sa traiasca. Numai ca nu mai stia cum.


Cine sunteti voi? Da,voi cei ce credeti ca puteti sa o sfatuiti, sa ii aratati drumul inspre a trai iarasi? Stiu ca deja va recunoasteti reflexia in apele ei, dar ca va este prea frica sa va deschideti mai larg usa aceea. Spuneti ca daca ati reusi sa ii vorbiti, i-ati spune despre floarea de iasomnie de dupa casa ei, despre familia minunata ce o are, despre haruirea de a fi lucida inca la minte.....da, apropiati-va...deja simtiti putreziciunea, nu? Nu, nu e a ei, ci a voastra, rascolita de pietrele ridicate pentru ea.

Luni. aceeas luni ca si ultimele.
Traverseaza repede holul. Este in intarziere deja. La usa, cineva o tine deschisa pentru ea. Era colegul acela de serviciu care mereu i s-a parut interesant, in masura in care considera ca cineva din locul acela de munca ar putea sa ii starneasca ceva interes. A vrut sa ii multumeasca dar isi dadu seama ca nu tine minte cum il cheama, asa ca se multumi doar cu a-i adresa un zambet si a-i ura o zi buna.

Asezata in scaunul din fata biroului o strafulgera pentru o clipa gandurile de dimineata: trebuie sa invete sa traiasca....era asa o prostie,cum putea sa se preocupe atat cu asa ceva cu doar cateva momente inainte ...Acuma traia, acolo in fata ecranului ce palpaia, a telefonului ce suna, a colegelor ce isi relatau iarasi unei alteia „intamplari minunate” din viata lor marunta de office, asa cum si-o si percepeau uneori....ce putea fi mai real decat atat? Totusi, senzatia amortita, dintre un telefon si altul, ca trebuia sa inceapa sa traiasca se desfasura parca undeva in spatele mintii ei si al ecranului de calculator.

Simte clar ca exista un DINCOLO de toate acestea, de greata accentuata a acelei dimineti, de zumzetul si zgomotul de fundal al tastelor de calculator, franturi de conversati telefonice si stirile din urechea stanga. Frustrarea ca nu poate accede la acel spatiu i se diminueaza tot mai mult si se lasa in voia calda a vocii de la celalat fir.